Niciodată nu putem fi mai mult decât dorim cu ardoare să fim. Pentru că niciodată nu ne vom fi suficienți nouă înșine. Cu limitele noastre, cu vanitățile noastre, totul decurge mereu și mereu spre un anume final. Sigur, fiecare dintre noi putem trage concluziile care ne convin legate de debutul publicației, de evoluția ei.
Care a fost rolul Samizdatului, ce impact a avut el, este mai puțin important. Important este ce lăsăm noi ca indivizi în urma noastră, și anume faptele. Bune și rele. Nu doresc să fac aici o istorie a publicației, ea va sta în continuare la dispoziția celor interesați, spre lectură. Așa și este normal. Viața ne rezervă mereu și mereu suprize, astfel că, decidem în funcție de ceea ce ne oferă realitatea. Orice sfârșit este un început, este un vers din “Celelalte Cuvinte”. Pentru mine Samizdat nu înseamnă decât o etapă care se încheie aici. O etapă utilă și necesară. Din care am învățat enorm, am cunoscut oameni extraordinari care au pus umărul la “rotunjirea” publicației. Pentru alții, o etapă profund incomodă. Asta este, libertatea cuvântului nu a fost și nu va fi comodă pentru foarte multă lume, nici măcar pentru cei care o susțin cu tărie.
Voltaire spunea undeva ceva de genul acesta: “Voi lupta până la moarte pentru a avea dreptul să te poți exprima liber chiar dacă sunt în profund dezacord cu ideile tale”.
Am învățat că dialogul, în sine, nu este nici competiție, nici exercițiu de putere, ci un joc al ideilor unde patima nu are ce căuta. Viața întreagă nu este decât un joc, și cine pierde apetitul de-a se juca, pășește inevitabil în zona dramei. Și acesta este un drum fără întoarcere.
Mulțumesc tuturor celor care, într-un fel anume, și-au legat numele de Sighișoara Samizdat.
aleXandru goța